Îmi amintesc şi azi prima mea vizita acolo… Ma podidiesc amintirile cu un roi de sageti.. o lacrima imi umezeste obrazul. Simt si acum in nari mirosul proaspat al pomilor, plansetele sfarsite ale pescarusilor.
Îmi amintesc si acum primii mei pasi pe covorul moale umbrit de atâtea trunchiuri seculare, adevăraţi uriaşi încercând să atingă soarele. Îmi amintesc cu drag razele răzleţe care reuşeau să străpungă tavanul vast precum nişte săgeţi din tolba lui Apollo. Se înfigeau în pământ şi stăteau precum coloane de lumină, precum nişte stâlpi divini de foc în mijlocul potecii. Încă zece paşi şi mă sinţeam de parcă eram primul care călca iarba proaspătă, primul care şi-a croit drum printre sutele, chiar miile de trunchiuri seculare… sunetele divine ale pădurii îmi inundau urechile, un pârâu curgea netulburat, străbătând pădurea după cum probabil o facuse şi acum câteva secole. Sute de păsări zumzăiau din desiş, animând întreaga pădure.încă vreun ceas de mers şi trunchiurile se răreau, lumina pătrundea din ce în ce mai mult prin pătura de frunze ce acoperea pădurea. Chiar toate minunile văzute în pădure nu mă puteau pregăti pentru ce eram pe cale să văd. Ieşind din desiş, la doar câţiva paşi de finalulu pădurii, o pătură de apă mi se întindea în faţă. M-am simţit mic şi neînsemnat în faţa uriaşului loc. Doi pescăruşi zburau la câţiva centimetri de suprafaţa apei.
Îmi amintesc de asemenea că, după câteva veri de vis am lipsit câţiva ani de la întâlnirile anuale cu pădurea, iar apoi am revenit, fiindu-mi dor de pământul reavăn de sub uriaşa pădure. Ce am văzut mi-a umezit ochii până la lacrimi…mii de trunchiuri tăiate îmi stăteau în faţă. Doar cioturi dezrădăcinate oriunde te uitai. Pământul sterp parcă urla de durere, zdrobindu-mi inima ca un ciocan. Doi copaci se înălţau firavi în depărtare, parcă pentru a spune că pădurea era încă vie. Am închis ochii, n-am mai suportat atâta moarte în jurul meu. Am început să alerg către lac şi, ajungând am căzut în genunchi. Şi lacul murise… apa era acolo, acoperită de un strat gros de gunoaie, cu bălţi negre de smoală din loc în loc… Da, lacul murise şi el.
Atunci mi-am dat seama…
Îmi amintesc si acum primii mei pasi pe covorul moale umbrit de atâtea trunchiuri seculare, adevăraţi uriaşi încercând să atingă soarele. Îmi amintesc cu drag razele răzleţe care reuşeau să străpungă tavanul vast precum nişte săgeţi din tolba lui Apollo. Se înfigeau în pământ şi stăteau precum coloane de lumină, precum nişte stâlpi divini de foc în mijlocul potecii. Încă zece paşi şi mă sinţeam de parcă eram primul care călca iarba proaspătă, primul care şi-a croit drum printre sutele, chiar miile de trunchiuri seculare… sunetele divine ale pădurii îmi inundau urechile, un pârâu curgea netulburat, străbătând pădurea după cum probabil o facuse şi acum câteva secole. Sute de păsări zumzăiau din desiş, animând întreaga pădure.încă vreun ceas de mers şi trunchiurile se răreau, lumina pătrundea din ce în ce mai mult prin pătura de frunze ce acoperea pădurea. Chiar toate minunile văzute în pădure nu mă puteau pregăti pentru ce eram pe cale să văd. Ieşind din desiş, la doar câţiva paşi de finalulu pădurii, o pătură de apă mi se întindea în faţă. M-am simţit mic şi neînsemnat în faţa uriaşului loc. Doi pescăruşi zburau la câţiva centimetri de suprafaţa apei.
Îmi amintesc de asemenea că, după câteva veri de vis am lipsit câţiva ani de la întâlnirile anuale cu pădurea, iar apoi am revenit, fiindu-mi dor de pământul reavăn de sub uriaşa pădure. Ce am văzut mi-a umezit ochii până la lacrimi…mii de trunchiuri tăiate îmi stăteau în faţă. Doar cioturi dezrădăcinate oriunde te uitai. Pământul sterp parcă urla de durere, zdrobindu-mi inima ca un ciocan. Doi copaci se înălţau firavi în depărtare, parcă pentru a spune că pădurea era încă vie. Am închis ochii, n-am mai suportat atâta moarte în jurul meu. Am început să alerg către lac şi, ajungând am căzut în genunchi. Şi lacul murise… apa era acolo, acoperită de un strat gros de gunoaie, cu bălţi negre de smoală din loc în loc… Da, lacul murise şi el.
Atunci mi-am dat seama…
