Nu este timp de care să vreau să-mi amintesc. Cu toate astea ştiu că dacă n-ar fi fost aşa cum a fost, n-aş mai fi astăzi omul care sunt. Am fost un copil dorit, cel puţin de mama mea. Tatăl meu nu ştiu dacă s-a bucurat. Privind retrospectiv şi analizând nefericirile pe care mi le-a „dăruit” după ce m-am născut, îmi dau seama că nu m-a vrut şi, mai trist, că nu m-a iubit vreodată. N-am cunoscut nici alinturile copiilor mult aşteptaţi, nici bucurille cadourilor sau ale jucăriilor. Prima mea jucărie adevărată am primit-o când am împlinit 12 ani. Restul mi-au fost dăruite şi recondiţionate de pe la alţi copii mai înstăriţi care se plictiseau de ele şi le aruncau.
Am fost mereu un copil singuratic, izolat de lume, dar atât de iubit de Dumnezeu! Mi-am petrecut primii ani din viaţă într-un cămin săptamânal, adică veneam acasă sîmbăta şi duminica.
Sigur, îmi lipseau sărutările de dinaintea somnului liniştit, îmi lipseau încurajările şi iertările părinţilor mei, iar copilăria mea era programată: ora de trezire, ora de masă, ora de joacă, dar lungi ore de nefericire pe care le trăiam absolut neprogramat pentru că erau continue, m-au ajutat să mp împac astăzi cu clipele lungi de singurătate.
Puterea mea de a supravieţui „intemperiilor” vieţii îşi are explicaţia în lacrimile pe care le-am vărsat când eram mic şi în momentele ăn care educatoarea mă bătea pentru cp plângeam, fără să-şi dea seama ân inconştienţa ei că nu de palme aveam nevoie atunci, ci măcar de iluzoria dragoste a unui străin.
La 7 ani, m-am dus la şcoala şi asemenea multor altor copii, am avut universul „strangulat” de-o cheie atârnată de gât.
Nu mă lua nimeni de la şcoală şi cum singur mp duceam şi veneam, am învăţat încă de pe atunci cum să merg singur prin viaţă, fără să am nevoie de cineva care să mă ajute să traversez strada, fprp ca cineva să fie atent pentru mine, fărp ca cineva să-mi spuna când trebuie să mănânc, când să-i fac temele sau ce să citesc.
Stăteam toată ziua în faţa blocului şi mă jucam de unul singur sau studiam oamenii care-mi treceaz prin faţa ochilor, până într-o zi în care învăţătoarea mea (icoana anilor mei şcoala), care mă vedea în drumul său spre casă, a observat că eram veşnic îmbrăcat în uniforma de şcoala, chiar şi la joacă.
În urma unei discuţii cu mama mea, a aflat că n-aveam decât câteva hăinuţe pe care nu-mi permiteam să le îmbrac decât la ocazii speciale.A doua zi am prmit doi saci cu lucruri de la bîieţii învăţătoarei mele.
Din prima zi de şcoala, am iubit tot ce avea legătură cu poezia, cu literatura, cu scriitorii, cu sentimentele, cu poveştile.. şi-am fost aproape repetent la matematică şi la ştiinţele reale. Eram olimpic la literatura română, dar lamentabil la celelalte materii. La 14 ani am publicat primul meu volum de poezii, despre care mama mea a ştiut cu o zi înainte de lansarea lui, când am invitat-o.
Am multe traume şi angoase pe care le port cu mine. Mă legăn sşi astăzi cum fac copiii care cresc prin orfelinate sau care sunt abandonaţi prin spitale, iubesc copiii singuri şi sunt întristat când îi văd. Însă am un soi de imunitate la suferinţa pentru care m-am antrenat încă din copilărie. Îmi lipseşte sărutul pe frunte şi este gestul de tandreţe care mă-ngenunchează iremediabil, fără să mai am putrea de-a mă ridica în faţa celui care mi-l dăruieşte! Nu pot spune c-am fost un copil nefericit, pentru că Dumnezeu m-a iubit, şi astăzi, prin compensaţie, viaţa mea este plină de bucurii, de dragostea unor oameni care nici măcar nu ma cunosc, ci doar mă citesc, este plină de dragoste, in general... Fericit sunt atunci când mă doare, pentru că de pe vremea când eram doar un copil am învăţat că durerea este cel mai puternic dintre sentimentele umane, acela pe care eu l-am simţit cel mai des, cel mai adânc... de aceea, astăzi, nu mă mai dor răutăţile, invidiile oamenilor.. ma doare numai dacă Dumnezeu m-ar părăsi. Însă pe nimenu nu simt mai aproape de mine.. ca pe EL!
Copilăria este timpul în care alţii şi chiar tu, inconştient, îţi scrii drumul vieţii. Atunci se stabileşte dacă vei fi guvernat de foţa unui învingător sau de melancoliile unui învins care se va remarca doar prin curajul de-a se sinucide.
Copilăria este un început al vieţii...însă dacă începutul unui „drum” a fost trist, este important să-ţi faci sfârşitul liui fericit. Va fi cu atât mai greu, dar vei fi superior celorlalţi care îşi ratează propriul destin, irosindu-l!
Am fost mereu un copil singuratic, izolat de lume, dar atât de iubit de Dumnezeu! Mi-am petrecut primii ani din viaţă într-un cămin săptamânal, adică veneam acasă sîmbăta şi duminica.
Sigur, îmi lipseau sărutările de dinaintea somnului liniştit, îmi lipseau încurajările şi iertările părinţilor mei, iar copilăria mea era programată: ora de trezire, ora de masă, ora de joacă, dar lungi ore de nefericire pe care le trăiam absolut neprogramat pentru că erau continue, m-au ajutat să mp împac astăzi cu clipele lungi de singurătate.
Puterea mea de a supravieţui „intemperiilor” vieţii îşi are explicaţia în lacrimile pe care le-am vărsat când eram mic şi în momentele ăn care educatoarea mă bătea pentru cp plângeam, fără să-şi dea seama ân inconştienţa ei că nu de palme aveam nevoie atunci, ci măcar de iluzoria dragoste a unui străin.
La 7 ani, m-am dus la şcoala şi asemenea multor altor copii, am avut universul „strangulat” de-o cheie atârnată de gât.
Nu mă lua nimeni de la şcoală şi cum singur mp duceam şi veneam, am învăţat încă de pe atunci cum să merg singur prin viaţă, fără să am nevoie de cineva care să mă ajute să traversez strada, fprp ca cineva să fie atent pentru mine, fărp ca cineva să-mi spuna când trebuie să mănânc, când să-i fac temele sau ce să citesc.
Stăteam toată ziua în faţa blocului şi mă jucam de unul singur sau studiam oamenii care-mi treceaz prin faţa ochilor, până într-o zi în care învăţătoarea mea (icoana anilor mei şcoala), care mă vedea în drumul său spre casă, a observat că eram veşnic îmbrăcat în uniforma de şcoala, chiar şi la joacă.
În urma unei discuţii cu mama mea, a aflat că n-aveam decât câteva hăinuţe pe care nu-mi permiteam să le îmbrac decât la ocazii speciale.A doua zi am prmit doi saci cu lucruri de la bîieţii învăţătoarei mele.
Din prima zi de şcoala, am iubit tot ce avea legătură cu poezia, cu literatura, cu scriitorii, cu sentimentele, cu poveştile.. şi-am fost aproape repetent la matematică şi la ştiinţele reale. Eram olimpic la literatura română, dar lamentabil la celelalte materii. La 14 ani am publicat primul meu volum de poezii, despre care mama mea a ştiut cu o zi înainte de lansarea lui, când am invitat-o.
Am multe traume şi angoase pe care le port cu mine. Mă legăn sşi astăzi cum fac copiii care cresc prin orfelinate sau care sunt abandonaţi prin spitale, iubesc copiii singuri şi sunt întristat când îi văd. Însă am un soi de imunitate la suferinţa pentru care m-am antrenat încă din copilărie. Îmi lipseşte sărutul pe frunte şi este gestul de tandreţe care mă-ngenunchează iremediabil, fără să mai am putrea de-a mă ridica în faţa celui care mi-l dăruieşte! Nu pot spune c-am fost un copil nefericit, pentru că Dumnezeu m-a iubit, şi astăzi, prin compensaţie, viaţa mea este plină de bucurii, de dragostea unor oameni care nici măcar nu ma cunosc, ci doar mă citesc, este plină de dragoste, in general... Fericit sunt atunci când mă doare, pentru că de pe vremea când eram doar un copil am învăţat că durerea este cel mai puternic dintre sentimentele umane, acela pe care eu l-am simţit cel mai des, cel mai adânc... de aceea, astăzi, nu mă mai dor răutăţile, invidiile oamenilor.. ma doare numai dacă Dumnezeu m-ar părăsi. Însă pe nimenu nu simt mai aproape de mine.. ca pe EL!
Copilăria este timpul în care alţii şi chiar tu, inconştient, îţi scrii drumul vieţii. Atunci se stabileşte dacă vei fi guvernat de foţa unui învingător sau de melancoliile unui învins care se va remarca doar prin curajul de-a se sinucide.
Copilăria este un început al vieţii...însă dacă începutul unui „drum” a fost trist, este important să-ţi faci sfârşitul liui fericit. Va fi cu atât mai greu, dar vei fi superior celorlalţi care îşi ratează propriul destin, irosindu-l!
