Şi vise ce se amestecă prin cioburi de realitate... (Premiu- Secţiunea "MOZAIC DE SUNET ŞI CUVÂNT")

Şi vise ce se amestecă prin cioburi de realitate, vise ce se topesc când încerc să le înţeleg, la fel ca bucăţelele de ciocolată pe care le topeam la flacăra gălbuie a focului. Culori ce tremură în faţa ochilor, danseaza, se învârt, carusel de imagini şi sunete, ce îmi refuză realitatea.
Nu pot spune că am avut un loc de joacă preferat, mă jucam aproape oriunde, important era cu cine mă jucam...
Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu verişoara mea, desigur, fiind două nu puteam spune că nu aveam un loc unde ne simţeam cel mai bine. De fapt, ştiu şi acum acel loc, desigur că a suferit multe schimbări, acum s-ar putea spune că arată mai bine, acum e chiar un părculeţ foarte frumos, modernizat, dar , după părerea mea, îi lipsesc copacii. Nu-mi pot aduce aminte cu exactitate un anume moment din copilăria mea, sunt multe de spus... dar, într-o zi, mi-am adus aminte de ceva...
Frig. Meri în floare. Un parfum cunoscut. Parc mic. Un zâmbet. O floare. Ameţeala căldurii.
În drum spre casă, un parfum mi.a adus aminte de ceva de care uitasem de mult...
Timp de mulţi ani am văzut în debara aceeaşi cutiuţă cilindrică, gălbuie, cu un capac roşu, un pic murdară. Nu ne-am atins de ea...până într-o zi cand mama ne-a arătat minunea. A suflat printr-un beţişor cu un cerc la capăt şi de acolo a zburat un balon, ca cele de săpun pe care le făceam înainte de masă, când trebuia să ne spălăm bine pe mâini.
Parfumul de azi-dimineaţă..era acelaşi cu parfumul acelui prim balon. Şi a durat la fel de puţin, o clipă, până să se spargă în linişte şi să împrăştie picături parfumate pe nasurile ridicate în aer.
De atunci, ne-am tot băgat nasul în sticlele de şampon… şi cum aveam doar un beţişor, iar noi eram două, eu şi verişoara mea…paiele de la acadele erau perfecte. Pe scară, dacă vremea nu era prea frumoasă sau lânga uşa de la intrarea în bloc, sub geamul uscătoriei, încercam să facem baloane din ce în ce mai mari…erau balonaşe în baloane. .. Şi toate se spărgeau sub ochii noştri, dacă nu zburau dincolo de vârfurile zarzărilor, dacă aveam noroc…
Am văzut acum câteva zile un balon, lung, albastru, aruncat aşa umflat, laolaltă cu sticle goale de lapte, cutii rupte în bucăţi, ziare inutile sau pungi de cereale. Nu mi s-a părut corect, aşa că l-am spart. Măcar aşa o să se simtă la locul lui.
Nu zâmbesc oricui,…nu zâmbesc la fel… uneori nu zâmbesc deloc, iar alteori nu pot decât să zâmbesc. Dar când ajung în faţa lui nenea de la magazinul de lânga mine (unul din ele) şi îl salut frumos şi zâmbesc, că aşa e politicos, şi tot ce primesc înapoi e un salut încruntat, nu mai am chef de nimic…e deprimant.
Noroc cu parfumurile de mult uitate. Sau copacii înfloriţi. Sau trandafirii ce mă aşteaptă lânga uşă.. sau…
Şi totul se mişcă mai departe, doar pentru a reveni, pentru a mă tulbura, pentru a-mi aminti, pentru a exista iar dincolo de realitate, să revina din visuri de gheaţă, să prinda gust şi culoare. Amărui şi roşiatic, negru şi ameţitor, sărat şi transparent şi rece, gălbui, verzui, roşiatic, albăstrui şi fierbinte...
Dancing bears
Painted wings
Şi vise ce se amestecă prin cioburi de realitate, vise ce se topesc când încerc să le înţeleg, la fel ca bucăţelele de ciocolată pe care le topeam la flacăra gălbuie a focului. Culori ce tremură în faţa ochilor, dansează, se învârt, caruseluri de imagini şi sunete, ce îmi refuză realitatea.
Things I almost remember
Sunt toate acolo, pastelate dar diforme. Sunt toate acolo, dar încă le caut. Sunt toate acolo, încerc să le ating. Sunt toate acolo dar mă ţin departe. Sunt acolo şi dansează în faţa mea ca flăcările lumânărilor roz şi albastre, verzi şi rosii…vanilie, fistic şi ciocolată.
And a song someone sings
Once upon a December
Frânturi de amintiri, bucăţele dintr-un puzzle a cărui imagine completă nu o pot avea, puzzle cu care mă lupt pe bâjbâite, pe întunericul ce-mi dăinuie în suflet. Totul e vag, totul e neclar şi totul inceteză să îmi aparţină.
Someone holds me safe and warm
Forme şi culori. Arome şi sunte. Nu pot decât să simt lumea din jurul meu ca pe o amintire, ca pe o fotografie fadă, decolorată, arsă de soare, udată de ploi, călcată în picioare de timp, uscată de focul la care noi topeam ciocolata amăruie ce se spărgea între dinţii noştri ca o coajă de ou fragil şi prostuţ.
Horses dance through a silver storm
Figures dancing gracefully
Across my memory
Şi totul se mişcă mai departe, doar pentru a reveni, pentru a mă tulbura, pentru a-mi aminti, pentru a exista iar dincolo de realitate, să revina din visuri de gheaţă, să prindă gust şi culoare. Amărui şi roşiatic, negru şi ameţitor, sărat şi transparent şi rece, gălbui, verzui, roşiatic, albăstrui şi fierbinte.
Far away
Long ago
Glowing dim as an ember
Fiebinte ca obrajii tăi de la atâta căldură sau poate de la atâta ciocolată sau.. de la atâtea lacrimi. Sau era doar zăpada? Zăpada care în mâinile tale prindea nuanţe roşiatice, nu albăstrui, reflectând cerul. Roşiatice ca lumânările pe care le priveam ore în şir topindu-se şi plângând firicele fierbinţi ce uneori păreau că urcă până la flacară, pentru a se întoarce, ruşinate, înmuiate, până jos unde inima le împietrea de frig.
Things my heart used to know
Ai fost acolo, nu se poate să fi fost doar un vis, am gustat zăpada din mâinile tale ce mi-au îngheţat obrajii mai apoi, albindu-i de frigul din tine, dându-le apoi culoare cu bucătele de ciocolată amăruie, de un albastru crocant; unele tablete aveau tente verzui, ca ouăle de raţă pe care le găsisem în cenuşa adunată de ani de zile în spatele grilajului ruginit şi cu forme căutate, chipuri, forme, imagini.
Once upon a December
Someone holds me safe and warm
Ştiai că mi-e frica de întuneric şi aruncai bulgări de zăpadă înspre mine, să mă feresc, să ajungă pe foc, să sfârâie roşiatic şi să nu rămână decât nişte cărbuni. Trebuia să ii aduc la viaţă cu file din jurnalul pe care îl citisem pe nerăsuflate, dacă respiram dispăreau literele, una câte una. Până lumina portocalie revenea, te ascundeai, găseai mereu locuri… doar pentru a mă surprinde şi totul devenea albastru, pe fundalul roşiatic al cerului, amestecat cu verdele ţipător al stelelor rămase acolo sus, ce încă nu dăduseră de gustul amărui al ciocolăţii.
Horses prance through a silver storm
Figures dancing gracefully
Across my memory
Far away long ago
De fiecare dată totul dispărea, totul pierea într-o mare de culoare, un vârtej de arome şi de anotimpuri, totul pierea, undeva în spatele meu. Nu mă puteam întoarce, trebuia să o iau mereu de la capăt, şi din bucăţelele de ciocolată amăruie, din frânturi de amintiri, din pasteluri şi din flăcări să te recreez , să te aduc înapoi iar, ca singura companie vreodată permisă.
Glowing dim as en ember
Things my heart used to know
Thing it yearns to remember
And a song someone sings
Once upon a December
Încă o bucăţică de ciocolată, încă un glob colorat fragil, încă o flacără vanilată, încă un fulg şi încă un cântec. Şi totul va reîncepe, totul se va amesteca, totul se va pierde o dată cu stelele fosforescente ce cad mereu, căutând ciocolata amăruie ce se sparge albastru în cioburi tăioase şi verzui, în care încerc să te regăsesc pe tine.. COPILĂRIE.

La marginea unui vis (Premiu- Secţiunea "1,2,3...START AVENTURĂ")

Pe o aripă de future vine din depărtare, purtat de vânturi din ţări de foc , adus în grabă într-o lună de mai, vine şi se coboară asupra mea dulcea muzică cristalină a mirificului paradis terestru.
M-am hotărât să pornesc o expediţie ca să găsesc această mult vestită oază de verde.
Şi aşa am pornit la drum, cu prietenul meu, fluturele, să vedem adevărul despre această minune. Trebuie să mărturisesc că eram oarecum sceptică la început, asa ca un om ce se gândeste cum de s-a întâmplat a răsări o asemenea minune apriorică printre betoanele junglei urbanistice în care trăim.
Şi aşa mergând prin bălţile mizere şi păşind prin gropile oraşului aud deodată un râs cristalin ce sfâşie monotonia tăcerii şi învie speranţa în sufletul meu. Oare voi reuşi să văd magia unei zile într-o oază luxuriantă de verdeaţă? Oare voi reuşi să învii o copilărie de mult pierdută?
Inima mi se ridică deasupra norilor vrând să vadă soarele ce luminează mândru şi călăuzeşte acest drum al speranţei. Urechile mi se lipesc de Pământ, încercând parcă să soarbă fiecare mişcare pentru a fi sigură că totul este viu, este acolo şi îl pot descoperi şi eu.
Printre ramuri de copaci se zăreşte o poieniţă în interiorul căreia se aude muzica cristalină a bucuriei. Păsările acompaniază acest haos impresionant şi liniştitor. Zăresc cutremurată copii bucuroşi, nu îmi vine să cred că se poate aşa ceva…
Sunt şi eu copil la urma urmei. Mă duc purtată de un cântec hipnotizant al bucuriei şi mă aşez neîncrezătoare într-un leagăn. Mi-e frică să nu fie iluzie, fantasmă şi să cad pe iarba de un verde crud. Îl pipăi, aşa cum o femeie îşi pipăie iubitul, vrând să îl simtă mai aproape, să îi şoptească prin gesturi mii de fapte. Îl studiez din privire, aşa cum o leoaică îşi studiază prada, atentă să nu îi scape nicio mişcare, să se asigure că nu dispare cu viteza unui vis de vară…
Dar să vedeţi că era palpabil.. era trainic.. era prea real ca să fie.. dar ERA.
Încep să mă legăn asemenea unor copii din jurul meu, şi, din ce în ce mai tare, pot zbura, pot cuteza să mă avânt în înaltul cerului purtată pe aripile speranţei şi ale bucuriei, zbor alături de Phoenixul inimii mele, ce arde mai tare ca oricând. Soarele se sperie şi fuge, dar rămân bucuria şi Phoenix, dulcea mea Phoenix, să fac ă lumină. La ce îmi trebuie mie de fapt lumina, pot tresări, pot iubi, pot alerga, pot îmbrăţişa copilăria şi noaptea…
Zbor în leagăne, cad şi mă răsfrâng sub forma unui fir de nisip pe tobogan, alunec uşoară înspre iarba cruda ce mă primeşte cu mirosul şi răcoarea ei, mă ridic şi încep iar. E perfect. Văd lângă mine cum şi luna ia o pauză şi se dă în leagăn, vorbesc cu ea şi îmi spune ce mirific este. Se uită atentă la mine şi îmi şopteşte la ureche… Trezeşte-te!Mă trezesc din visare şi văd că toată bucuria a fost aşa subţire că a fost tăiată de tăişul unui scâncet de copil.
Cobor alene scările, deschid uşa şi zăresc ca printr-un miracol locul de joacă pe care îl visasem. Pe un leagăn sta scris cu litere rotunde “Ne vedem diseară, ca să continuăm discuţia….”..

Moartea copilăriei (Premiul al III-lea- Secţiunea "POVESTEA VIEŢII MELE")

Îmi amintesc şi azi prima mea vizita acolo… Ma podidiesc amintirile cu un roi de sageti.. o lacrima imi umezeste obrazul. Simt si acum in nari mirosul proaspat al pomilor, plansetele sfarsite ale pescarusilor.
Îmi amintesc si acum primii mei pasi pe covorul moale umbrit de atâtea trunchiuri seculare, adevăraţi uriaşi încercând să atingă soarele. Îmi amintesc cu drag razele răzleţe care reuşeau să străpungă tavanul vast precum nişte săgeţi din tolba lui Apollo. Se înfigeau în pământ şi stăteau precum coloane de lumină, precum nişte stâlpi divini de foc în mijlocul potecii. Încă zece paşi şi mă sinţeam de parcă eram primul care călca iarba proaspătă, primul care şi-a croit drum printre sutele, chiar miile de trunchiuri seculare… sunetele divine ale pădurii îmi inundau urechile, un pârâu curgea netulburat, străbătând pădurea după cum probabil o facuse şi acum câteva secole. Sute de păsări zumzăiau din desiş, animând întreaga pădure.încă vreun ceas de mers şi trunchiurile se răreau, lumina pătrundea din ce în ce mai mult prin pătura de frunze ce acoperea pădurea. Chiar toate minunile văzute în pădure nu mă puteau pregăti pentru ce eram pe cale să văd. Ieşind din desiş, la doar câţiva paşi de finalulu pădurii, o pătură de apă mi se întindea în faţă. M-am simţit mic şi neînsemnat în faţa uriaşului loc. Doi pescăruşi zburau la câţiva centimetri de suprafaţa apei.
Îmi amintesc de asemenea că, după câteva veri de vis am lipsit câţiva ani de la întâlnirile anuale cu pădurea, iar apoi am revenit, fiindu-mi dor de pământul reavăn de sub uriaşa pădure. Ce am văzut mi-a umezit ochii până la lacrimi…mii de trunchiuri tăiate îmi stăteau în faţă. Doar cioturi dezrădăcinate oriunde te uitai. Pământul sterp parcă urla de durere, zdrobindu-mi inima ca un ciocan. Doi copaci se înălţau firavi în depărtare, parcă pentru a spune că pădurea era încă vie. Am închis ochii, n-am mai suportat atâta moarte în jurul meu. Am început să alerg către lac şi, ajungând am căzut în genunchi. Şi lacul murise… apa era acolo, acoperită de un strat gros de gunoaie, cu bălţi negre de smoală din loc în loc… Da, lacul murise şi el.
Atunci mi-am dat seama…

Locul de joacă ideal (Premiul al II-lea- Secţiunea "POVESTEA VIEŢII MELE")

“Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” (Lucian Blaga)
Omul îşi trăieşte viaţa aşa cum doreşte şi ştie- mai bine sau mai rău- aceasta depinde de personalitatea pe care o adoptă fiecare. Cel mai indicat este să trăieşti ziua de azi ca şi când ar fi ultima, deoarece niciodată nu ştii când va sosi clipa în care vei fi nevoit a da socoteală de tot ce ai facut. Aceasta este viaţa şi acestea sunt legile: cine nu este de accord cu ele va fi obligat să suporte consecinţele.
Cred că fiecare dintre noi şi-ar dori o data în viaţă, asemenea lui Blaga să “oprească trecerea”… Eu, de exemplu, aş opri timpul în vremea copilăriei mele, la vârsta inocenţei, în care erau posibile cele mai frumoase lucruri: să coboare spiriduşii pentru a-mi veghea somnul, să vină “Bau-bau” atunci când nu stau în preajma celor “mari” şi, nu în ultimul rând, să mă viziteze “Frumoasa adormită”, “Crăiasa zăpezii”, “Albă-că–zăpada” şi restul personajelor alături de care mi-am petrecut copilăria, atunci când venea “Moş Ene” pe la gene.
Îmi amintesc cu mare drag şi de jocurile cu care îmi petreceam timpul, însă doar unul mă provoacă la visare, pentru a încerca să fiu, din nou, copilul ce îl practica. Este vorba de jocul din curtea bunicii, din timpul vacanţei atunci când îmi petreceam întreaga zi alergând , admirând natura sau jucându-mă cu mingea, cu păpuşile ori cu animalele blândei mele bunici. Spre apus mă aşezam pe scările din faţa casei şi contemplam dusă pe gânduri tumultul de acuarelă de pe bolta cerească. Pot spune cu inima împăcată, că grădina bunicii era locul ideal de joacă pentru vârsta copilăriei….
Însă vremea a trecut şi o dată cu ea şi vârsta naivităţii, a purităţii, a inocenţei. Acum, fiind adolescentă mi se mai poate juca doar gândul, doar mintea, inima sau sufletul. Mă joc doar stând aşezată pe un hamac instalat acolo unde odinioară ma jucam în alte moduri.. în curtea bunicii.. Ce-i drept, acest loc este acum pustiu, bunica lipseşte deoarece cineva a dorit să o ia la el, însă ştiu că îmi va veghea jocul vieţii mereu. Îmi voi aminti întotdeauna cu drag de ea, mai ales atunci când voi mai vemi pentru a sta în hamac şi a citi.
Este aşa de bine, atât de frumos atunci când pătrund în altă lume, doar ţinând o carte în mână… a citi este acum singurul mod în care mă pot juca, iar hamacul în care stau când lecturez este locul ideal pentru aceasta.
Deseori stau si mă gândesc cum va fi în viitor. Mă imaginez locuind într-o casă mare alături de părinţii mei, de soţ, de copii… poate că aceştia îmi vor cere să le povestesc despre copilăria sau adolescenţa mea. Ştiu de pe acum ce le voi spune: “Viaţa este doar una şi ne provoacă la joc pe tot parcursul ei. Cât suntem copii ne jucăm cu trupul, la adolescenţă ne jucăm cu sufletul, iar acum , la maturitate ne jucăm în căminul ce ni l-am format, împreună cu toţi cei dragi.” Le voi povesti viaţa mea cu drag, dar nu îi voi reţine mult timp cu aceasta, căci timpul trece mai repede ca gândul. Noi “putem scrie pentru a nu pierde florile gândului.” (N. Iorga), dar, deşi ne dorim, nu putem face nimic pentru a opri sau măcar încetini “trecerea timpului”.
Când mă voi duce acolo unde este acum bunica mea, voi avea grija să mă joc… Mă voi juca în mintea celor cărora le voi lipsi.
Este mare păcat că ne este dat atât de puţin timp, eu regret nespus că nu avem mai multe vieţi, ci doar una. Doar una pe care dacă am şti cu toţii să o fructificăm, dacă am învăţa să trăim aşa cum este mai frumos, ar putea părea mai lungă, nesfârşită.
Când vezi că te îndrepţi către o poartă ciudată a vieţii, trebuie să te opreşti din mers şi să-ţi salvezi “ştiutul” de “neştiut”. Să aştepţi şi să lupţi pentru viitorul văzut, visat şi simţit de tine, să respingi ciudatul şi neştiutul drum spre nicăieri! Trebuie să înveţi a te juca cu viaţa şi timpul, aşa cum ele se joacă cu tine!