Copilăria este un tărâm magic. Nu ştim când şi unde începe şi nu ştim când şi unde se termină. Ne trezim doar că nu mai suntem copii, că am ieşit din copilărie, uneori fără să o fi trăit pe deplin… copilăria este o lume fermecată, duioasă, dulce, lină, în care orice se poate întâmpla. Orice! Este vârsta la care suntem cel mai aproape de Dumnezeu şi de toate tainele existenţei. Ne putem întâlni oricând cu balaurul cu şapte capete, cu zgripţurioaca cea haină, putem fi vrăjitori, eroi din filme sau benzi desenate, putem vizita orice loc din lume cu ochii minţii şi să credem cu tărie că am fost acolo cu adevărat.
Copilăria este singurul moment al vieţi în care trăim totul la maximă intensitate, în care plângem şi râdem în aceeaşi zi, în care ne supărăm şi iertam după câteva momente, în care suntem singuri şi totodată cu toată lumea.
Apoi,pe măsură ce trec anii, pe măsură ce ne maturizăm, nebunia şi exuberaţa copilăriei dispar. Devenim mai serioşi, zâmbim mai puţin, nu ne mai bucurăm de orice nimic care ni se oferă, avem gusturi, pretenţii rafinate… nu mai credem în magie, nu mai credem în Moş Crăciun şi în sacul său plin cu jucării, nu mai credem că mama şi tata sunt părinşi extraordinari. .. nu mai iubim cu detaşare şi pasiune, nu mai roşim atunci când greşim, nu mai chiuim de bucurie atunci când cineva ne îndeplineşte o dorinţă mult aşteptată.
Când începe şi când se termină copilăria? Nu ştim. Ştim doar că, la un moment dat, ne e ruşine să ne mai comportam ca nişte copii. Avem pretenţia şi dorim să fim trataţi ca adulţi, ca persoane pe deplin responsabile, mature. Pierdem jocul, pierdem libertatea şi pierdem nemărginirea. Devenim sclavii propriilor noastre prejudecăţi şi autolimitări. Ar trebui măcar în suflete să rămânem veşnic nişte copii.
Azi mi-am adus aminte de vremurile când eram copil. Este ciudat cât de rar îmi mai aduc aminte de acele vremuri. Probabil că viaţa mă prinde prea mult în prezentul ei şi de aceea uit să mai privesc în urmă sau poate că încă îmi este teamă să îmi privesc trecutul…
Am făcut multe prostii în trecut.. multe şi mari… dar trecutul meu are şi multe părţi frumoase.
Şi poate că sunt puţin prea melancolic, dar poate este mai bine aşa decât să fiu indiferent.
Mi se pare ciudat cum, dacă stai puţin să priveşti în urmă, îţi dai seama că trecutul tău este din ce în ce mai… mult… şi mai mare… ca un sac în care aduni amintiri şi care pe măsură ce înaintezi devine din ce în ce mai mare şi mai greu…iar atunci când amintirile devin prea grele, cazi.
Poate că de aceea unii oameni trăiesc în trecut…sacul lor de amintiri este prea greu ca să-l poată trage dupa ei…
Vorbeam despre copii.. ei sunt fericiţi. Este mult mai uşor să faci un copil fericit decât un matur. Oamenii mari gândesc mult prea complex şi de aceea calea spre fericire este la fel de complexă ca şi gândirea lor… în timp ce pe un copil poţi să-l faci fericit numai acordându-i puţină atenţie şi jucându-te cu el… simplu.. şi în felul acesta el este mai fericit decât orice fericire complexă a unui om matur.
Copiii gândesc mult mai simplu… cu cât este mai mic, cu atât un copil gândeşte mai simplu.. cu cât creşte, cu atât gândirea lui devine complexă şi cu atât este mai greu să-l faci fericit.
Aşa cum spunea cineva.. voi trebuie să fiţi precum copiii aceştia pentru a putea ajunge în împărăţia cerurilor… este uşor să fim fericiţi…trebuie doar să redevenim copii.
Când mă gândesc la copilărie mă gândesc la zilele de vară calde, la bunul nostru prieten-vântul, care ne mângâia prin păr prietenos, la toţi prietenii mei care mi-au fost parteneri de joacă, la toate jocurile copilariei, la bucuriile copilăriei. Îmi revin des în minte imaginile fericirii când eram lăudat de prieteni pentru un gol înscris sau când cădeam din leagăn şi eram ajutat să mă ridic, nefăcându-se glume pe seama mea. Îmi amintesc de întrecerile cu bicicleta când trebuia să ocolim diverse obstacole- trecătorii, maşinile; căzăturile, acestea fiind şterse de bucuria câştigării cursei, de admiraţia celorlalţi. Aşa am crescut eu, alături de două familii, mereu înconjurat de cei dragi.
Locul de joacă preferat consider că ar fi un loc de joacă obişnuit, special amenajat pentru copii, cu leagăne, terenuri de fotbal, de tenis, cu tobogane de diferite înalţimi, locuri în care copiii să-şi consume energia.
Pentru a fi un loc perfect trebuie să fie potrivit pentru toate vârstele. O dată cu înaintarea în vârstă dispare nevoia de joacă. Unii prefer jocul pe calculator, alţii plimbările prin parc sau chiar întâlnirea cu prietenii şi discuţiile cu aceştia.
Pentru vârsta copilăriei locul meu preferat de joacă a fost un loc amenajat , în apropiere de casă, unde mă jucam cu prietenii, apoi locul preferat de petrecere a timpului liber a devenit locul din faţa calculatorului, apoi plimbările prin oraş au devenit favoritele.
Totuşi cea mai frumoasă perioadă a vieţii a fost copilăria, perioadă lipsită de griji în care totul era posibil. În suflet mi-a rămas alături de acele clipe minunate şi locul de joacă, cu leagăne tot mai ciudate, tobogane de diferite înălţimi, terenuri de fotbal, cărări pentru a merge cu bicicleta şi, de ce nu, o piscină în care să se bălăcească cei mici. Aşa văd eu locul de joaca ideal pentru copii.
