Tu eşti copilărie? În faţa ta îmi pierd cuvintele nu pentru că eşti copilărie, ci tocmai pentru că nu eşti. M-am gândit să scriu. Poate ar fi mai bine să citesc. Însă mă gândesc la faptul că pentru a citi o carte trebuie să o trăieşti mai întâi.
...Asta nu se vrea o artă poetică în proză, de fapt, tot ce urăsc mai mult sunt
pledoariile pentru carte ale celor de vârsta mea. La ce bun să scrii că ea e o rază de lumină sau o ploaie de toamnă cu picături de cuvânt? Asta o ştie singură de atât timp. Aş vrea să-i spun cărţii ce nu e. Dar o să mă pierd iarăşi în atâtea cuvinte. Poate cartea e copilăria mea. Dar ce a fost copilăria mea? Nimic... Mai bine ar fi să spun ce nu a fost.
Ce nu a fost copilul din mine? Tot ce am fost... un pasager prin viaţă, o risipire de fum în timp. Asta e copilăria mea... Un curcubeu în ochii altora... Copilăria mea e un album de amintiri .. ce fel de amintiri? De tot felul: frumoase (câştigarea unui joc), triste (sosirea întunericului şi sfârşitul distracţiei pentru noi, copiii). Îmi amintesc cele mai frumoase zile ale copilăriei mele. Soare, flori, copii jucându-se cu mingea în curtea şcolii.. Toate acum le văd cu alţi ochi... De ce? Poate răspunsul nu îl voi găsi în mine... ci...în lumea din afara mea. Da... Poate aţi înţeles... Lumea este cea care a reuşit să-mi schimbe ochii...şi mintea...Să mă
determine să cred toate acum doar nişte prostii...nişte mici „copilării”..Dar să vă spun cum vedeam eu copilăria acum mult timp în urmă...Un tărâm fermecat, un spaţiu în afara galaxiei...O lume PERFECTĂ! Da, aceasta a fost copilăria mea..Un
loc unde aveam voie orice..Nu era nimeni împotriva noastră...Conduceam lumea după propriile reguli. Ce reguli, vă întrebaţi? Jocurile...nu pe calculator--- noi am trăit copilăria cu mult timp în urmă..parcă au trecut milenii şi au murit mii de civilizaţii de când nu am mai simţit copilăria...nu...jocuri „de stradă”...jocuri unde ne simţeam noi înşine...noi, copii...Mai ţinem minte? Şotronul era un tunel..magic.
Lacătul de la uşă e o piatră- arunc-o într-un pătrat şi vei intra. Poate că asta a fost copilăria mea..un amestec straniu de fiinţă şi de nefiinţă, de ceaţă, de confuzie. O, copilăria e o boală. Incurabilă. Te urmăreşte în toiul maturităţii şi îţi spunefii copil! Şi cât mi-aş dori să sufăr de aceasta boală- căci e atât de miraculoasă. Te vindecă de luciditate, de raţiune.
Copilărie înseamnă zbor. În întuneric, ascut creionul. Un creion de gând- mi-am ascuţit inima şi mi-am făcut-o creion ca că-mi scriu copilăria în întunericul- carte a minţii mele. Copilărie înseamnă lumină. O, Doamne, cât de mult am îmbătrânit!
Copilăria?...devenită acum pentru mine o simplă definiţie dintr-un dicţionar...ce era înainte copilăria? ...cine ştie?....o simplă...experienţă?...Da. Copilăria poate fi definită doar de un copil..Noi mai suntem copii? Poate că da..nu se ştie...întreabă-ţi inima şi sufletul ...să vezi ce-ţi răspunde! Doamne, ce bine ar fi fost să fiu iarăşi copil... să ascult, să înţeleg, să fac... să uit de griji...
Păcat...am îmbătrânit...Acum suntem adolescenţi! E absurd..poate că nici adolescenţa nu o mai înţelegem...Ce urmează? O copilărie îmbătrânită....şi revenită la viaţă...o copilărie poate... ce
va pătrunde în inima noastră...de alţi copii...copii ca noi...
Acum trebuie să mă opresc...de ce? Pentru ca să mă bucur de ce a rămas...şi de ce va fi...
o copilărie neştearsă din inimile noastre...o copilărie ...ce va rămâne pururea acolo...unde acolo?
În inima noastră.
...Asta nu se vrea o artă poetică în proză, de fapt, tot ce urăsc mai mult sunt
pledoariile pentru carte ale celor de vârsta mea. La ce bun să scrii că ea e o rază de lumină sau o ploaie de toamnă cu picături de cuvânt? Asta o ştie singură de atât timp. Aş vrea să-i spun cărţii ce nu e. Dar o să mă pierd iarăşi în atâtea cuvinte. Poate cartea e copilăria mea. Dar ce a fost copilăria mea? Nimic... Mai bine ar fi să spun ce nu a fost.
Ce nu a fost copilul din mine? Tot ce am fost... un pasager prin viaţă, o risipire de fum în timp. Asta e copilăria mea... Un curcubeu în ochii altora... Copilăria mea e un album de amintiri .. ce fel de amintiri? De tot felul: frumoase (câştigarea unui joc), triste (sosirea întunericului şi sfârşitul distracţiei pentru noi, copiii). Îmi amintesc cele mai frumoase zile ale copilăriei mele. Soare, flori, copii jucându-se cu mingea în curtea şcolii.. Toate acum le văd cu alţi ochi... De ce? Poate răspunsul nu îl voi găsi în mine... ci...în lumea din afara mea. Da... Poate aţi înţeles... Lumea este cea care a reuşit să-mi schimbe ochii...şi mintea...Să mă
determine să cred toate acum doar nişte prostii...nişte mici „copilării”..Dar să vă spun cum vedeam eu copilăria acum mult timp în urmă...Un tărâm fermecat, un spaţiu în afara galaxiei...O lume PERFECTĂ! Da, aceasta a fost copilăria mea..Un
loc unde aveam voie orice..Nu era nimeni împotriva noastră...Conduceam lumea după propriile reguli. Ce reguli, vă întrebaţi? Jocurile...nu pe calculator--- noi am trăit copilăria cu mult timp în urmă..parcă au trecut milenii şi au murit mii de civilizaţii de când nu am mai simţit copilăria...nu...jocuri „de stradă”...jocuri unde ne simţeam noi înşine...noi, copii...Mai ţinem minte? Şotronul era un tunel..magic.
Lacătul de la uşă e o piatră- arunc-o într-un pătrat şi vei intra. Poate că asta a fost copilăria mea..un amestec straniu de fiinţă şi de nefiinţă, de ceaţă, de confuzie. O, copilăria e o boală. Incurabilă. Te urmăreşte în toiul maturităţii şi îţi spunefii copil! Şi cât mi-aş dori să sufăr de aceasta boală- căci e atât de miraculoasă. Te vindecă de luciditate, de raţiune.
Copilărie înseamnă zbor. În întuneric, ascut creionul. Un creion de gând- mi-am ascuţit inima şi mi-am făcut-o creion ca că-mi scriu copilăria în întunericul- carte a minţii mele. Copilărie înseamnă lumină. O, Doamne, cât de mult am îmbătrânit!
Copilăria?...devenită acum pentru mine o simplă definiţie dintr-un dicţionar...ce era înainte copilăria? ...cine ştie?....o simplă...experienţă?...Da. Copilăria poate fi definită doar de un copil..Noi mai suntem copii? Poate că da..nu se ştie...întreabă-ţi inima şi sufletul ...să vezi ce-ţi răspunde! Doamne, ce bine ar fi fost să fiu iarăşi copil... să ascult, să înţeleg, să fac... să uit de griji...
Păcat...am îmbătrânit...Acum suntem adolescenţi! E absurd..poate că nici adolescenţa nu o mai înţelegem...Ce urmează? O copilărie îmbătrânită....şi revenită la viaţă...o copilărie poate... ce
va pătrunde în inima noastră...de alţi copii...copii ca noi...
Acum trebuie să mă opresc...de ce? Pentru ca să mă bucur de ce a rămas...şi de ce va fi...
o copilărie neştearsă din inimile noastre...o copilărie ...ce va rămâne pururea acolo...unde acolo?
În inima noastră.
