Motto: “Paradoxul e că oamenii MARI încap în suflete, pe când oamenii MICI nu încap nici măcar în ei înşişi”
Copilăria…panteră albă, mă pândeşte la fiecare pas. Îmi sare în spate, îmi sulfă în ceafă şi îşi înfige gheara ascuţită în jurul inimii mele. Uneori strânsoarea ei slăbeşte şi mă lasă să văd clar calea ce o am de urmat, drumul drept şi oamenii dragi. Alteori gheara pătrunde adânc, îmi tulbură minţile şi sufletul, îmi întunecă privirea şi mă aruncă în necunoscut. Cum aş putea să scap de povara ce o am în spate? Voi putea vreodată să scao? Nu ştiu, căci zilnic trec pe lânga mine zeci de oameni purtând în lese mai lungi sau mai scurte panterele lor.
E bine câteodată să te opreşti din goana nebună şi timpul care te poartă pe atâtea cărări necunoscute. Să te refugiezi în intimitatea sufletului şi să dai frâu liber amintirilor, clipelor frumoase petrecute alături de cei dragi. Sunt oameni în viaţă care îţi oferă un strop din acea putere miraculoasă care te ajută să treci peste orice, te susţin necondiţionat. Astfel de oameni sunt părinţii, prietenii adevărati care te pregătesc pentru zborul spre înălţimi.
Cred cu tărie că, pentru a-ţi contura în viaţă un drum drept şi frumos, trebuie în primul rând să-ţi asumi trecutul şi să treci prin filtrul raţiunii tot ceea ce ai învăţat pe parcurs.
Poveştile încep cu “a fost odată”, cărţile cu o prefaţă, iar viaţa începe cu primele bătai ale inimii, ce se transformă într-un cânt fără sfârşit. Fiecare dintre noi are o poveste, iar primul capitol este bineînţeles copilăria.
Îmi amintesc cu drag de primii ani de viaţă, petrecuţi alături de bunici, într-o curte imensă cu flori şi verdeaţă, într-o mare de dragoste şi răsfăţ. Leagănul pus lânga florile mele preferate a fost tovarăşul meu. Acum e bătrân, e vechi, e folosit…..poate că zâmbetul meu dura doar o clipă, dar amintirea lui o viaţă întreagă. Fiind cea mai mică câştigam cu uşurinţă inimile tuturor, iar universul meu era alcătuit din iubire, căldură şi foarte multă afecţiune. Îmi plăcea să stau în poala bunicii, sub nucul cel bătrân, să ascult poveştile rostite cu glas duios şi să adorm sub privirile ei materne. Copil fiind, eram cuprinsă de o mare curiozitate şi vroiam să desluşesc tainele universului înconjurător prin întrebări naive şi inocente, la care bunicul avea mereu răspunsul potrivit.
Am învăţat atât de multe…. Jocuri, cântece, poezii… toate îşi împleteau esenţa într-o simfonie diafană, numită copilărie.
Au urmat anii de şcoală, iar universul a căpătat altă culoare, căci o data cu ei au apărut responsabilităţile: teme, ore, serbări. Puiul devenise “copil mare”. Mama a fost mereu alături de mine: răbdătoare şi atentă. A fost când am căzut prima dată şi mi-a întins zâmbitoare mâna. Când am plâns, mi-a şters lacrimile şi mi le-a uscat printr-un sărut.
Ştiu că drumul este lung.. Vânturile şi valurile nu s-au stârnit încă. Ele se agită undeva acolo, în larg, pe unde, vrând-nevrând, voi fi nevoită să trec. Am învăţat multe, dar sunt abia la început. Luptele viitoare cu viaţa mă vor face şi mai puternică. Sunt pregatită pentru tot ce va urma pentru că lânga mine am ceea ce este mai important: o familie unită, gata să mă susţină şi o dorinţă imensă de a nu-I dezamăgi pe cei dragi.
Întorc cu strângere de inimă spaţiile copilăriei, zâmbesc prezentului şi îi fac cu ochiul viitorului, mulţumindu-i pentru ceea ce-mi va dărui.
