Pe o aripă de future vine din depărtare, purtat de vânturi din ţări de foc , adus în grabă într-o lună de mai, vine şi se coboară asupra mea dulcea muzică cristalină a mirificului paradis terestru.M-am hotărât să pornesc o expediţie ca să găsesc această mult vestită oază de verde.
Şi aşa am pornit la drum, cu prietenul meu, fluturele, să vedem adevărul despre această minune. Trebuie să mărturisesc că eram oarecum sceptică la început, asa ca un om ce se gândeste cum de s-a întâmplat a răsări o asemenea minune apriorică printre betoanele junglei urbanistice în care trăim.
Şi aşa mergând prin bălţile mizere şi păşind prin gropile oraşului aud deodată un râs cristalin ce sfâşie monotonia tăcerii şi învie speranţa în sufletul meu. Oare voi reuşi să văd magia unei zile într-o oază luxuriantă de verdeaţă? Oare voi reuşi să învii o copilărie de mult pierdută?
Inima mi se ridică deasupra norilor vrând să vadă soarele ce luminează mândru şi călăuzeşte acest drum al speranţei. Urechile mi se lipesc de Pământ, încercând parcă să soarbă fiecare mişcare pentru a fi sigură că totul este viu, este acolo şi îl pot descoperi şi eu.
Printre ramuri de copaci se zăreşte o poieniţă în interiorul căreia se aude muzica cristalină a bucuriei. Păsările acompaniază acest haos impresionant şi liniştitor. Zăresc cutremurată copii bucuroşi, nu îmi vine să cred că se poate aşa ceva…
Sunt şi eu copil la urma urmei. Mă duc purtată de un cântec hipnotizant al bucuriei şi mă aşez neîncrezătoare într-un leagăn. Mi-e frică să nu fie iluzie, fantasmă şi să cad pe iarba de un verde crud. Îl pipăi, aşa cum o femeie îşi pipăie iubitul, vrând să îl simtă mai aproape, să îi şoptească prin gesturi mii de fapte. Îl studiez din privire, aşa cum o leoaică îşi studiază prada, atentă să nu îi scape nicio mişcare, să se asigure că nu dispare cu viteza unui vis de vară…
Dar să vedeţi că era palpabil.. era trainic.. era prea real ca să fie.. dar ERA.
Încep să mă legăn asemenea unor copii din jurul meu, şi, din ce în ce mai tare, pot zbura, pot cuteza să mă avânt în înaltul cerului purtată pe aripile speranţei şi ale bucuriei, zbor alături de Phoenixul inimii mele, ce arde mai tare ca oricând. Soarele se sperie şi fuge, dar rămân bucuria şi Phoenix, dulcea mea Phoenix, să fac ă lumină. La ce îmi trebuie mie de fapt lumina, pot tresări, pot iubi, pot alerga, pot îmbrăţişa copilăria şi noaptea…
Zbor în leagăne, cad şi mă răsfrâng sub forma unui fir de nisip pe tobogan, alunec uşoară înspre iarba cruda ce mă primeşte cu mirosul şi răcoarea ei, mă ridic şi încep iar. E perfect. Văd lângă mine cum şi luna ia o pauză şi se dă în leagăn, vorbesc cu ea şi îmi spune ce mirific este. Se uită atentă la mine şi îmi şopteşte la ureche… Trezeşte-te!Mă trezesc din visare şi văd că toată bucuria a fost aşa subţire că a fost tăiată de tăişul unui scâncet de copil.
Cobor alene scările, deschid uşa şi zăresc ca printr-un miracol locul de joacă pe care îl visasem. Pe un leagăn sta scris cu litere rotunde “Ne vedem diseară, ca să continuăm discuţia….”..
