“Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!” (Lucian Blaga)
Omul îşi trăieşte viaţa aşa cum doreşte şi ştie- mai bine sau mai rău- aceasta depinde de personalitatea pe care o adoptă fiecare. Cel mai indicat este să trăieşti ziua de azi ca şi când ar fi ultima, deoarece niciodată nu ştii când va sosi clipa în care vei fi nevoit a da socoteală de tot ce ai facut. Aceasta este viaţa şi acestea sunt legile: cine nu este de accord cu ele va fi obligat să suporte consecinţele.
Cred că fiecare dintre noi şi-ar dori o data în viaţă, asemenea lui Blaga să “oprească trecerea”… Eu, de exemplu, aş opri timpul în vremea copilăriei mele, la vârsta inocenţei, în care erau posibile cele mai frumoase lucruri: să coboare spiriduşii pentru a-mi veghea somnul, să vină “Bau-bau” atunci când nu stau în preajma celor “mari” şi, nu în ultimul rând, să mă viziteze “Frumoasa adormită”, “Crăiasa zăpezii”, “Albă-că–zăpada” şi restul personajelor alături de care mi-am petrecut copilăria, atunci când venea “Moş Ene” pe la gene.
Îmi amintesc cu mare drag şi de jocurile cu care îmi petreceam timpul, însă doar unul mă provoacă la visare, pentru a încerca să fiu, din nou, copilul ce îl practica. Este vorba de jocul din curtea bunicii, din timpul vacanţei atunci când îmi petreceam întreaga zi alergând , admirând natura sau jucându-mă cu mingea, cu păpuşile ori cu animalele blândei mele bunici. Spre apus mă aşezam pe scările din faţa casei şi contemplam dusă pe gânduri tumultul de acuarelă de pe bolta cerească. Pot spune cu inima împăcată, că grădina bunicii era locul ideal de joacă pentru vârsta copilăriei….
Însă vremea a trecut şi o dată cu ea şi vârsta naivităţii, a purităţii, a inocenţei. Acum, fiind adolescentă mi se mai poate juca doar gândul, doar mintea, inima sau sufletul. Mă joc doar stând aşezată pe un hamac instalat acolo unde odinioară ma jucam în alte moduri.. în curtea bunicii.. Ce-i drept, acest loc este acum pustiu, bunica lipseşte deoarece cineva a dorit să o ia la el, însă ştiu că îmi va veghea jocul vieţii mereu. Îmi voi aminti întotdeauna cu drag de ea, mai ales atunci când voi mai vemi pentru a sta în hamac şi a citi.
Este aşa de bine, atât de frumos atunci când pătrund în altă lume, doar ţinând o carte în mână… a citi este acum singurul mod în care mă pot juca, iar hamacul în care stau când lecturez este locul ideal pentru aceasta.
Deseori stau si mă gândesc cum va fi în viitor. Mă imaginez locuind într-o casă mare alături de părinţii mei, de soţ, de copii… poate că aceştia îmi vor cere să le povestesc despre copilăria sau adolescenţa mea. Ştiu de pe acum ce le voi spune: “Viaţa este doar una şi ne provoacă la joc pe tot parcursul ei. Cât suntem copii ne jucăm cu trupul, la adolescenţă ne jucăm cu sufletul, iar acum , la maturitate ne jucăm în căminul ce ni l-am format, împreună cu toţi cei dragi.” Le voi povesti viaţa mea cu drag, dar nu îi voi reţine mult timp cu aceasta, căci timpul trece mai repede ca gândul. Noi “putem scrie pentru a nu pierde florile gândului.” (N. Iorga), dar, deşi ne dorim, nu putem face nimic pentru a opri sau măcar încetini “trecerea timpului”.
Când mă voi duce acolo unde este acum bunica mea, voi avea grija să mă joc… Mă voi juca în mintea celor cărora le voi lipsi.
Este mare păcat că ne este dat atât de puţin timp, eu regret nespus că nu avem mai multe vieţi, ci doar una. Doar una pe care dacă am şti cu toţii să o fructificăm, dacă am învăţa să trăim aşa cum este mai frumos, ar putea părea mai lungă, nesfârşită.
Când vezi că te îndrepţi către o poartă ciudată a vieţii, trebuie să te opreşti din mers şi să-ţi salvezi “ştiutul” de “neştiut”. Să aştepţi şi să lupţi pentru viitorul văzut, visat şi simţit de tine, să respingi ciudatul şi neştiutul drum spre nicăieri! Trebuie să înveţi a te juca cu viaţa şi timpul, aşa cum ele se joacă cu tine!
Omul îşi trăieşte viaţa aşa cum doreşte şi ştie- mai bine sau mai rău- aceasta depinde de personalitatea pe care o adoptă fiecare. Cel mai indicat este să trăieşti ziua de azi ca şi când ar fi ultima, deoarece niciodată nu ştii când va sosi clipa în care vei fi nevoit a da socoteală de tot ce ai facut. Aceasta este viaţa şi acestea sunt legile: cine nu este de accord cu ele va fi obligat să suporte consecinţele.
Cred că fiecare dintre noi şi-ar dori o data în viaţă, asemenea lui Blaga să “oprească trecerea”… Eu, de exemplu, aş opri timpul în vremea copilăriei mele, la vârsta inocenţei, în care erau posibile cele mai frumoase lucruri: să coboare spiriduşii pentru a-mi veghea somnul, să vină “Bau-bau” atunci când nu stau în preajma celor “mari” şi, nu în ultimul rând, să mă viziteze “Frumoasa adormită”, “Crăiasa zăpezii”, “Albă-că–zăpada” şi restul personajelor alături de care mi-am petrecut copilăria, atunci când venea “Moş Ene” pe la gene.
Îmi amintesc cu mare drag şi de jocurile cu care îmi petreceam timpul, însă doar unul mă provoacă la visare, pentru a încerca să fiu, din nou, copilul ce îl practica. Este vorba de jocul din curtea bunicii, din timpul vacanţei atunci când îmi petreceam întreaga zi alergând , admirând natura sau jucându-mă cu mingea, cu păpuşile ori cu animalele blândei mele bunici. Spre apus mă aşezam pe scările din faţa casei şi contemplam dusă pe gânduri tumultul de acuarelă de pe bolta cerească. Pot spune cu inima împăcată, că grădina bunicii era locul ideal de joacă pentru vârsta copilăriei….
Însă vremea a trecut şi o dată cu ea şi vârsta naivităţii, a purităţii, a inocenţei. Acum, fiind adolescentă mi se mai poate juca doar gândul, doar mintea, inima sau sufletul. Mă joc doar stând aşezată pe un hamac instalat acolo unde odinioară ma jucam în alte moduri.. în curtea bunicii.. Ce-i drept, acest loc este acum pustiu, bunica lipseşte deoarece cineva a dorit să o ia la el, însă ştiu că îmi va veghea jocul vieţii mereu. Îmi voi aminti întotdeauna cu drag de ea, mai ales atunci când voi mai vemi pentru a sta în hamac şi a citi.
Este aşa de bine, atât de frumos atunci când pătrund în altă lume, doar ţinând o carte în mână… a citi este acum singurul mod în care mă pot juca, iar hamacul în care stau când lecturez este locul ideal pentru aceasta.
Deseori stau si mă gândesc cum va fi în viitor. Mă imaginez locuind într-o casă mare alături de părinţii mei, de soţ, de copii… poate că aceştia îmi vor cere să le povestesc despre copilăria sau adolescenţa mea. Ştiu de pe acum ce le voi spune: “Viaţa este doar una şi ne provoacă la joc pe tot parcursul ei. Cât suntem copii ne jucăm cu trupul, la adolescenţă ne jucăm cu sufletul, iar acum , la maturitate ne jucăm în căminul ce ni l-am format, împreună cu toţi cei dragi.” Le voi povesti viaţa mea cu drag, dar nu îi voi reţine mult timp cu aceasta, căci timpul trece mai repede ca gândul. Noi “putem scrie pentru a nu pierde florile gândului.” (N. Iorga), dar, deşi ne dorim, nu putem face nimic pentru a opri sau măcar încetini “trecerea timpului”.
Când mă voi duce acolo unde este acum bunica mea, voi avea grija să mă joc… Mă voi juca în mintea celor cărora le voi lipsi.
Este mare păcat că ne este dat atât de puţin timp, eu regret nespus că nu avem mai multe vieţi, ci doar una. Doar una pe care dacă am şti cu toţii să o fructificăm, dacă am învăţa să trăim aşa cum este mai frumos, ar putea părea mai lungă, nesfârşită.
Când vezi că te îndrepţi către o poartă ciudată a vieţii, trebuie să te opreşti din mers şi să-ţi salvezi “ştiutul” de “neştiut”. Să aştepţi şi să lupţi pentru viitorul văzut, visat şi simţit de tine, să respingi ciudatul şi neştiutul drum spre nicăieri! Trebuie să înveţi a te juca cu viaţa şi timpul, aşa cum ele se joacă cu tine!
